Tot ce mi-a rămas

“Even if we try to forget,
Love will remember”
– Selena Gomez, Love Will Remember


O
bişnuia să fie vesel şi plin de viaţă, trăsături care îl făceau să pară şi mai perfect decât era.

Avea obiceiul de a apărea din senin în momentele în care avea cea mai mare nevoie de glumele sale. Din ce în ce mai mult mă fascina.

Pe lângă latura asta foarte “outgoing” şi uşor de abordat, mai exista una pe care o scotea la suprafaţă doar în preajma mea. De fiecare dată când ne îmbrăţişam sau ne atingeam umerii, mă prăvea intens, apoi se înroşea.

De aceea am şi fost luată prin surprindere de ziua mea de naştere când m-a luat pe sus, la propriu, până afară şi m-a lipit de perete.

Pentru o fată de cincisprezece ani cu capul în nori, moartă după o trupă de băieţi şi prinsă în cărţi, a fost extrem de şocant Mai ales ţinând cont de faptul că băiatul care avea buzele lipite de ale mele, era cel cu care îmi petreceam majoritatea timpului, pe care îl plăceam mai mult sau mai puţin

-Am vrut să fac asta din momentul în care Dan a încercat să se dea la tine.

Aproape am izbucnit în râs, dar n-am comentat nimic despre sărut.

-Dan n-a încercat nimic, doar ţi s-a părut ţie.

Braţele sale mi-au înconjurat talia mai strâns, frunţile încă ni se atingeau, iar aerul mi se blocase în plămâni. Era plăcut, să stăm să afară amândoi discutând despre lucruri mai speciale. Aproape că m-aş putea obişnui.

Eh, nu! Numai să fii văzut felul în se uita la tine! Dar fix acum ne-am găsit să vorbim de Stanciu, mai bine n-am mai face-o deloc.

Şi bine-nţeles că m-a sărutat din nou.

*

Nu a durat prea mult până am început să ne întâlnim în secret. Toată lumea ne-ar fi stresat cu întrebări şi apropouri stupide, aşă că am luat decizia comun să ţinem secretul. Pentru ei eram oricum prieteni foarte apropiaţi, deci nu trezea nicio suspiciune faptul că stăteam împreună mereu îmbrăţişaţi sau mai ştiu eu cum.

Într-una din zile, după ce am împlinit un an de relaţie, am avut o ceartă urâtă de tot cu maică-mea. Obişnuia să se ia de mine atunci când era nervoasă, dar nu mi-a reproşat niciodată atât de multe chestii.

Era  plecat la cabana unor prieteni ai familiei sale vreo trei zile, iar când m-ai sunat şi i-am auzit voce, mi-am dat seama că nici el nu era în apele sale. Părea extreme de oboisit, stresat, puţin cam distrat.

-Cristian, eşti în regulă?
Tu eşti?

Am oftat. Uram când încerca să schimbe subiectul răspunzându-mi la întrebări ca alte întrebări.

Mi-am trecut mâna prin păr destul de agitată înainte să vorbesc. Mi-am muşcat buza destul de tare şi m-am gândit bine.
-Nu-mi răspunde la întrebare cu alta, ştii că nu îmi place!

-Atunci nu mă mai întreba nimic! Şoptii nervos şi putea să jur că se juca cu colţul cămăşii sale pentru a se calma. Ăsta era ticul său de când îl ştiam.

-Cristian?!

-Dia?!

-Termină, Cristian! Doar spune-mi ce s-a întâmplat, descarcă-te…

Avea nevoie s-o facă, iar eu eram persoana care voia să-l asculte. Mereu voiam să-l ascult, să-l cunosc şi mai bine.

Mi-era mai uşor să mă-ngrop în problemele sale şi să le caut o rezolvare, decât să mă gândesc la ale mele, laşa de mine.

-Nu e nimic serios, spuse abia după câteva secunde. Evident se mai calmase.

Aproape am zâmbit, tonul său fiind drăguţ, ca atunci când era copil şi vocea îi era în schimbare, dar nu mă puteam lăsa păcălită. Era ceva important, o simţeam, ciudat sau nu.

Aha.

-Vorbesc serios!

-Da’ am spus eu ceva?!

-Dia?!

-Cristian?! Îl imit şi eu ironic, iar pentru o secundă îl laud mârâind ca un căţel.

-Nu mârâi la mine!

-Atunci nu mă lua cu “Aha”  şi spune-mi şi ce ai!

-Nici tu nu mă minţi! Tu primul, iar eu îţi urmez exemplul.

L-am auzit oftând şi am chicotit când mi-am dat seama că s-a resemnat.

Aş fi sărit în sus de bucurie, ştiindu-l cea mai încăpăţânată şi orgolioasă persoană din lume, mai ceva ca mine, dar m-am abţinut.

-Bine. E vorba de maică-mea şi de crizele ei de nervi cu privire la mine. Încearcă să mă facă să renunţ la sport şi… s-o las mai moale cu tine.

Woah. Cum adică s-o lase mai moale cu mine?
-I-ai spus?

-Nu, dar sunt destul de sigur că ştie.

Ştia.

Doamna Sabrina ştia că suntem împreună şi nu îi plăcea ideea. De ce mi se întâmplă mie?

Am simţit cum cade cerul pe mine-

-Adică vrea să ne despărţim?
După cearta cu maică-mea, asta îmi mai trebuia! Oare, eram atât de rea?

Îmi venea să plâng, dar nu puteam. Mai rău i-aş fi făcut dacă m-ar fi auzit plângând la telefon din cauza asta.

-Ce? Nici gând! Mi-a spus doar să fiu mai atent ca să nu sufăr enorm dacă ne despărţim.

Am răsuflat uşurată:
-Oh.

-Dar tu? Ce e ne-nregulă? Şi nici să nu te gândeşti să-ncerci să schimbi subiectul!

La naiba, mă cunoştea prea bine!

-Şi la mine e vorba tot de mama, oftez resemnată şi-mi mut telefonul în cealaltă mână.

-Iar v-aţi certat?

-Da.

-Mai rău ca de-obicei?

-De un milion de rău, şoptesc.

-Vreau să te văd.

Am zâmbit instantaneu:

-Şi eu!

-Simt nevoia să te îmbrăţişez.

-Şi eu…atât de mult!
Ar fi minunat dacă ai putea să fii aici lângă mine şi s-o faci!

-Mi-e dor de tine! Poate n-ai fi fost atât de tristă dacă aş fi acolo.

Exact la asta mă gândeam şi eu! Dar nu puteam să-i spun asta, avea nevoie să petreacă timp cu familia sa separat.

-N-aveai de un’ să ştii.

-Sunt nefericit ştiindu-te săpărată, probabil ai şi plans.

Şaisprezece ani, doar atât aveam amaândoi, dar mă simţeam atât de fericită! Mă facea atât de fericită!

-Eşti minunat!

-Vorbesc serios. Ce-ai zice dacă m-aş urca pe motocicletă şi-aş veni în oraş la tine?

Mi-am şters lacrimile de pe obraji cu mânecile puloverului şi am început să râd. Era nebun! Exact genul ăla de nebun pe care îl întâlneai în cărţi, cel care mă făcea să zâmbesc!

-Ar fi perfect, Cris, dar tu nu ştii să conduci una.

-Sunt mult mai mult decât mândru să te contrazic, iar înainte să spui că nu am o motocicletă oricum, cei de-aici au una. O împrumut.

Vorbea serios. Nu avea nicio urmă de inflexiune, ironie în glas, aşa că m-am ridicat din pat ca arsă şi l-am avertizat să nu facă vreo prostie gesticulând ca nebuna, deşi nu putea să mă vadă:

-Cristian, nici să nu te..

-Să nu mă gândesc? Pfff, îmi pare rău, babe, dar deja am făcut-o, chiar acum plec. Vorbim când ajung.

Şi a plecat pe bune! Am auzit un zgomot puternic, apoi mi-a închis.

O, nu, nu, nu!

Era nebun!

Dacă păţea ceva?!

Dacă nu-i mergea frâna şi un nebun intră în el?!

Dacă-i taie vreun animal, om calea şi nu-l vede la timp?!

Ştiam că ar fi trebui să-i sun părinţii, dar nu voiam să-i îngrijorez şi pe ei, speram să ajungă cu bine, să nu fie nevoie.

Am stat ca pe ghimpi, mai că am leşinat când mi-a vibrat telefonul şi am luat-o la fugă până afară fără să mă mai gândesc.

Inima mi-a sărit din piept văzându-l în jacheta sa de blugi scurtă, cu părul vâlvoi, ciufulit în toate direcţiile. M-a întâmpinat cu un zâmbet larg, ce m-a făcut să mă arunc direct în braţele sale deschise pentru mine.

Am tras aer adânc în piept adulmecându-i parfumul. Mhhhh, mi-a fost dor de el!

M-am desprins şi nu am stat pe gânduri înainte să izbucnesc:

-Eşti nebun? Măcar ai spus cuiva că pleci? Ştii câte griji mi-am făcut?!

L-am împuns cu degetul imediat , iar el a oftat.

-Le iau pe rând. Deci nu sunt încă nebun, le-am lăsat mesaj şi din nou nu.

M-am dezlipit de elcomplet şi mi-am trecit mâna prin părul său să-l aranjez puţin.

Nu-mi venea să cred cât de nebun era!

-Idiotule, nici măcar cască de protecţie n-ai purtat! Dacă se întâmpla ceva cu tine? Înnebuneam. Şi sună-ţi părinţii!

A fost plăcut să petrecem timp împreună, parcă mai plăcut ca de-obicei. Mi-a povestit despre ce a făcut, despre faptul că s-a gândit la mine şi chiar m-a făcut să uit despre tot pentru câteva ore. Am râs tare, dar telefonul a început să sune.

Credeam că vor fi ai lui spunându-i că au ajuns. Au plecat spre casă în urmă că jumătate de oră, mama lui fiind chemată la muncă.

Brusc, stomacul mi s-a strâns, iar ceva îmi spunea că nu e de bine.

N-a vorbit mai mult de două minute, dar a căzut în genunchi,ceea ce m-a speriat teribil. Figura sa era indescifrabilă, probabil din cauza unui şoc, era confuz.

I-a luat cinci minute întregi să-şi deschidă gura şi să scoată un singur cuvânt, în timp ce mie doar trezeci de secunde să procesez, să-mi înfaşc geaca şi să-l târăsc spre motocicletă unde l-am implorat să conducă cu grijă:
-Accident.

 …

Am urât dintotdeauna spitalele din cauza mirosului sau a personalului, în special asistentele. Să priveşti doctorii ieşind din sală, apoi şuşotind între ei e strasant, însă cel mai devastator este să fii acolo în momentul în care persoana la care ţii cel mai mult primeşte vestea că mama sa n-a putut fi salvată, să cădeţi amândoi în genunchi, dar fiecare în alt colţ.

Ce o să se întâmple cu Cristian?

 

Nimic bun.

În următoarele zile a avut parte de atâta încât nu înţelegeam de unde-şi mai găsea putere să le mulţumească tuturor.

Singurul lucru care mă mânca pe dinăuntru era faptul că nu-mi mai vorbea, nici măcar nu se mai uita la mine, dar i-am lăsat spaţiu.

La înmormântare am stat alături de el, deşi n-am comunicat deloc. Am fost acolo plângând după o persoană care mă făcea să zâmbesc şi să fiu puternică de când eram micuţă, mama lui Cristian.

La sfârşitul zilei, după ce am ajutat împreună cu mami să cureţe locul, m-a bătut pe umăr pentru a-mi da un bilet.

Am strâns din dinţi ca să nu izbucnesc în plans, dar în zadar. Dacă l-aş fi citit de 10 ori, tot de-atâtea ori aş fi plans, poate şi mai rău.

Vreau să ne despărţim. Mi-am dat seama cu maică-mea a avut dreptate, nu va merge.

-Cristian

Nicio scuză, doar cuvinte care-mi îngreunau conştiinţa. Nici măcar nu a vrut să-mi vorbească.

Probabil că mă credea responsabilă de accident. Dacă nu l-aş fi sunat în acea zi, ar fi rămas la cabană şi poate şi-ar fi convins mama să rămână.

Eu eram vinovată, nu şoferul beat care a intrat în ea.

*

Un an.

Un an întreg de la accident şi totodată de când Cristian nu mai vorbea cu mine. Nici nu zici că am fost împreună, mă ignora de fiecare dată, iar dacă rămâneam în aceeaşi cameră, fugea de mine imediat.

-Îmi pare rău. şoptesc lăsând florile pe mormânt. Îmi pare extrem de rău. Vreau să şiţi că e bine şi eu sunt bine. Nu vorbim, dar îl urmăresc în tăcere şi începe uşor, uşor să-şi revină.Te-a iubit şi te iubeşte enorm, să nu te superi pe el dacă mai greşeşte!

Am oftat trecându-mi mâna prin păr, apoi am scos biletul mototolit din geacă.

-E vina mea că mă urăşte, am şoptit şi-am mai aruncat o ultimă privire înainte să plec.

Aveam lacrimi în ochi, nu-mi mai simţeam nici corpul, iar singurul lucru la care mă aşteptam cel mai puţin era să-l găsesc la intrarea cimitirului cu aceeaşi faţă pe care a avut-o în urmă cu un an, pe acelaşi timp.

Mă simţeam prinsă într-un film.

Părul îi era mai mare ca de-obicei şi stătea atât de ciufulit, de zici că nu s-a mai spălat şi pieptănat de cine ştie când şi stătea uşor undulat.

Mi-am dres glasul pierdută, voiam să-i vorbesc. Deşi n-am mai făcut de mult timp, simţeam nevoia să-i transmit că încă eram acolo şi că mereu voi fi.

N-am mai apucat, practic am fost izbită de pieptul său puternic, iar mâinile i-au fugit instantaneu în părul meu, iar ale mele i-au înconjurat gâtul.

-Dia…

O, Doamne, mi-a vorbit! Tocmai mi-a pronunţat numele!

-Cristian…

-Îmi pare rău.şopti.

Cristian

-Eşti tot ce mi-a rămas.

L-am privit cu ochii mari, înmărmurită, nevenindu-mi să cred ce am auzit.

 *photo source: @always_awesome

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s