Stingheră

“You are, and always have been, my dream.” ― Nicholas Sparks, The Notebook

Dacă nu aş fi fost ţinută cu forţa, aş fi plecat deja sau măcar m-aş fi dat mai la distanţă.

Eram intrată în pământ de ruşine, dar nici că-i păsa îndeajuns de mult să mă lase în pace. Toţi ochii erau fixaţi pe noi, şi nu mă refer doar la masa noastră, ci la tot restaurantul, iar asta mă făcea să mă simt inconfortabil.

-Pfoai! Ce-am ratat, băi, fraţilor?! Eşti nebun?! Plec şi eu cu ai mei în vacanţă şi Stanciu îşi trage gagică. Şi cea mai deşteptă in şcoală! A râs:

-Ce-ai văzut la el? Să mor io dacă înţeleg!

Am simţit o jenă şi mai mare la auzul lui Traian, având în vedere că era fratele prietenei celei mai bune ale soră-mii. I-ar fi putut spune ceva greşit, aşa că am încercat mă ridic.

De ce nu îmi dă drumul?

-Andrei, şoptesc, iar el începe să fredoneze. Andrei! repet mai tare, dar nimic.

Mă ignora intenţionat, idiotul!

-Mai e un scaun liber lângă Alex, nu trebuie să te înghesuieşti lângă mine. Plus, atragem atenţia.

Mi-a zâmbit sugestiv înainte să se aplece cu buzele în dreptul urechii mele să-mi şoptească un “Şi?!” obraznic.

-Andrei, dă-mi drumul! Toată lumea se holbează, creăm o impresie greşită.

Nu mă băgă în seamă la început, bine-nţeles că nu, iar ceilalţi băieţi continuau cu discuţia în contradictoriu despre noi fiind împreună, pariuri şi alte cele. M-am înroşit şi mai tare şi am încercat a nu-ştiu-câta-oară să mă ridic de lângă el fără să atrag atenţia nimănui.

Nu a mers, tot ce am primit, în schimb, a fost o strângere puternică în jurul taliei, apoi, când mă aşteptam mai puţin, m-am trezit pe picioarele sale lungi, lipită cu spatele de pieptul său. Atât de apropiaţi eram, încât îi putea simţi bătăile inimii, muşchii contractându-se prin cămaşă. Mirosea a scorţişoară şi lavandă, dându-i corpului meu un impuls greşit.

-Ooooo, porumbeii în acţiune! Uită-te, bă, şi tu la ei, dacă nu sunt morţi unul după altul!

Nu, nu, nu, asta nu se poate!

-Andrei! Sâsâi nervoasă printre dinţi. Termină, dă-mi drumul chiar acum, ce crezi că faci?! Eşti nebun! Toţi cred că sunt cu tine!

-Şi nu suntem?

Am crezut că-mi pierd cumpătul.

-Nu sunte… am încercat să vorbesc tare ca toţi de la masă să mă audă, dar mi-am înăbuşit restul propoziţiei. Mi-am muşcat buza ca să nu icnesc puţin la durerea pe care o simţeam între fund şi burtă.

Tocmai m-a ciupit! Idiotul ăla tocmai a avut tupeul să pună mâna pe mine şi să mă pişte, dar nu-mi dădea drumul.

-Şi nu suntem? Întrebă din nou.

Mi-am mutat ochii pe faţa de masă înflorată, apoi pe una din feţele prietenilor mei,  ca să nu-mi pierd respiraţia.

-Nu suntem, şoptesc.

Nu! Dar era prea târziu, tăria mea de character a fost dusă în momentul în care i-am simţit capul în scobitura gâtului meu, plantând un sărut acolo.

Pielea mi-a luat foc şi inima mi-a stat în loc.

-Eşti sigură?

*sursă fotografie: tumblr

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s